13 ani de Leu!

 Îmi amintesc ca azi, ziua când l'am născut, în maternitatea groazei din Ploiești. După un travaliu agonizant, în care am urlat cât m'au ținut plămânii,  și m'am târât la propriu, și m'am rugat la toți sfinții stiuti și neștiuți,  pe masa de expulzie, după ce moașa s'a urcat pe mine, că nu mai eram în stare să împing, deliram, pur și simplu, aud ca prin vis, că are acel sindrom, acea maladie. Down. Nu mi l'au pus pe piept, cum s'a întâmplat la prima sarcină,  în aceeași maternitate, aceeași agonie. L'au pus la lampă. Șușoteau toți și mie nu-mi spunea nimeni nimic. În salon, când încă agonizam, am știut, simțit că ceva nu este în regulă, deoarece nu l'am văzut cu orele. Am primit un telefon de la bărbate'miu, panicat și disperat, spunându-mi ceea ce eu deja știam, cum că fiul nostru este purtătorul maladiei Langdon Down. 

Apoi am primit un mesaj înfiorător de la sora mea, îl știu pe de rost și acum, într-atât a fost vestea de șocantă pentru toți.

Nu voi uita vreodată faptul că îmi era atât de rău, mă țineam de pereți, mă sprijinea infirmiera că să pot ajunge la sala de alăptare. Nu puteam să stau pe scaun, nu puteam să îl alăptez, mă lua cu leșin. A fost horror! 

Și, în loc de cireșică, pe agenda pe care o aveam la mine, medicul neonatolog m'a pus să scriu datele nașterii și scorul apgar, 8. Și cam atât. 

M'a sfătuit însă să îl abandonez, împreună cu psihologul maternității, adevărați profesioniști, nu glumă. Tu'va'n gură de mizerabili!

Iar de scos din maternitate, ne-a scos Ama, îmbrăcată în halatul ei alb, impecabil, de Sensiblu, vădit emoționată. 

Toată lumea era în stare de șoc!

Locuiam la socri pe atunci, iar apele erau deja tulburi de ceva vreme, tensiunea plutea în aer. 

Venirea lui pe lume a fost momentul cel mai agonizant și minunat din viața mea, deopotrivă! 

Și acum când îmi amintesc că prietenul cărăbuș a vrut să-l las la orfelinat, mă cuprinde o furie de nedescris.

Doar Dumnezeu mi'a fost alături în această provocare. Nici bărbate'miu nu a știut cum să reacționeze o bună bucată de vreme. O aveam deja pe Vivi.

Așa se face că, datorită influențelor dimprejur, s'a ajuns la divorț, până să îl nasc, și apoi la o a doua cununie, după ce a venit el.

O perioadă cumplit de grea!

Mutarea la București în iarna lui 2013, a fost cea mai bună decizie din viața noastră de familie.

Aici abia ne-am început viața. Și nici aici, nu am fost lăsați în pace, energiile negative ne-au tot atins până când ce a fost destul, e destul.

Ruperea de toți, după ani grei, a dat o nouă șansă familiei noastre.

Astfel, copiii s'au putut dezvolta frumos, sănătos, ne-am găsit în sfârșit locul, căminul, casa. Mi-am regăsit bărbatul și tatăl copiilor.

Ne este bine, după toate câte am îndurat. 

Copiilor le este cel mai bine!

Eu sunt liniștită mental!

Intuiția mea nu m'a trădat niciodată. Oamenii, da.

Mulțumesc, Doamne, că nu m'ai lăsat să mă iau după gura lumii, și m'ai înzestrat cu al șaselea simț, și cu cel de mamă,  mai ales! Profund recunoscătoare!

Doar eu puteam să am grija lui/lor, și să îl/îi iubesc dincolo de orice.

De oameni, lumi, opinii.

Sunt aleasa lui/Ta.

13 ani magici! 

💙 Leu