18 ani de tine, prima mea nascuta!

Binecuvantarea de a avea un downonian...



Cum se intampla de obicei, la serbarea de la centrul unde este Victor, toti copiii centrului, de pe etaj, participa, nu doar clasa lui. si, la celelalte clase, pe categorii de varsta si gradul dizabilitatii, sunt tot copii, nu monstri sau alte lighioane, cum cred unii ignoranti! insa acesti copii, sunt imaginea nedreptatii, a suferintei fara margini si inimaginabile ...ma copleste revedera lor, de fiecare data, si cu greu imi stapanesc lacrimile sa-mi curga siroaie pe obraji. ce pacate sa ai, ce polite sa platesti, este peste puterea mea de intelegere! toti suntem copiii lui Dumnezeu, insa unii dintre noi, parca prea sunt batuti de soarta...copii cu grave tulburari de comportament, non-verbali total, nedeplasabili, tintuiti in scaune cu rotile, special adaptate trupului lor schimonosit si slabit...varsta apropiate, pana in 8 ani, mai toti.chiar in timpul serbarii, un baietel, a avut o criza, de s-a tavalit pe jos, s-a dat intentionat cu capul de ciment, a urlat, a facut ca toti dracii, si ingrijitorii nu au reusit sa-l linisteasca decat dupa cateva minute bune, s-au luptat cu el, la propriu, sa il ridice de jos, sa nu se loveasca la cap...toate sub privirile noastre, ale celor prezenti, staff, parinti, elevii de la liceu...colindele bubuiau in difuzoarele de la boxe, parintii, mai pe sub barba, unii, au inceput sa lacrimeze pe ascuns, copiii ceilalti au inceput sa se agite si ei...numai victor al meu a ramas calm, pe scaunel, si privea parca cu empatie si toleranta toata scena..ce o gandi el, ce o simti cand un copil se comporta asa...?? eu, sufar cumplit! ma doare inima, la propriu, sa vad astfel de scene, si nu stiu cum sa multumesc cerului ca tigru al meu nu se comporta asa si ca dizabilitatea lui bate mai mult prea abilitatea de a intelege si empatiza la cote, ce  pe mine, ma depasesc, in simtire. oh, tigru, te iubesc atat de mult!!! uneori ma gandesc ce am facut sau ce nu am facut inca, sa te merit, sunt dati cand bunatatea sufletelului tau ma ingenuncheaza, ma paralizeaza in orice simtire. si ma intreb, de ce exista copii atat de nepastutiti, parinti atat de incercati ?? cine, ce, unde si cu ce a putut gresi intr-atat incat sa existe asa scene, in care ramai un spectator mut si plans...oare oamenii sanatosi trupeste si sufleteste, si mintal, pot pricepe si empatiza cu asa momente dea dreptul tulburatoare ?! ce o fi fost in capul elevilor de liceu, ca pe chipul profesoarei lor am vazut siruind tacit lacrimile, innodandu-se sub barbie...cum s-or stapani oamenii aia ce lucreaza zi de zi cu ei, terapeutii ? dupa o asa intamplare, acum, mai mult ca niciodata, respect, din toata puterea fiintei mele oamenii ce fac tot ce pot ca sa ii recupereze cat mai mult cu putinta, pe acesti copii atat de captivi in trupul lor schimonosit. este realmente dureros si nedrept sa existe astfel de copii!!! ma uitam la parintii lor, unii dintre ei, tineri, frumosi, bine imbracati, sociabili,interactionau zambind si dragalasind copiii altora...asadar, cand ti-e dat o anume conditie, nu mai conteaza nicio alta conditie, cea materiala sau sociala. poate si ei au fost alesi, asa cum eu am fost aleasa sa fiu mamica si lui Victor...si poate forta lor vine tocmai cand au loc astfel de scene...cred cu tarie ca astfel de copii sunt dati numai anumitor parinti, ce pot rasturna prejudecati si strange alaturi doar oameni calzi si curati sufleteste. eu pentru astfel de copii, imi dau si viata, de situatia vreodata o va cere, fara sa zabovesc  in ganduri. ei ma tulbura cumplit si totodata, imi reamintesc, ca iubirea poate lua forme si chipuri inimaginabile, si ca doar sufletele pure de copii, au puterea sa metamorfozeze lumea meschina si zlutita, in iubirea pura si neconditionata!
iti multumesc, Doamne, ca ma iubesti intr-atat, de o asa conditie binecuvantata si copil, copii minunati mi-ai daruit...poate ca chiar ii merit, cumva ...