Un an cat o viata de om!
Ultima zi din acest an...linistita, cu brad, cu muzica, cu copchiii plecati de acasa, pentru prima data toti 3. Doar eu si el, singuri ca doi porumbei...sau ca doi parinti mult prea obositi si incarcati de griji si dragoste exagerata...sau poate un cuplu ce incearca cu disperare sa reaprinda scanteia de demult. Un an plin, cum altfel ?! Cu de toate, fara exceptie. A avut si momente de agonie, si de extaz, si o despartire ca si semnată , promisiuni, lacrimi, oftat, razgandit, sperat iar. Si, sex, mama lui de sex, ca asta mereu ne'a resuscitat relatia de cuplu, implicit cea de mama si tata. Aceste zile fara copiii acasa, au fost mai ceva ca oxigenul atat de necesar propriei respirații. Cat egoism! Sau poate ca doar cu astfel de guri de oxigen, tocmai cand simteam ca suntem in coma emotionala, a venit si resuscitarea si implicit, salvarea noastra...sau poate e doar un preludiu a unei noi despartiri, definitive ?! Nu stiu si nici nu vreau sa ma gandesc la asa ganduri sumbre, in ultima zi din acest an. Astept cu nerabdare si totodata infrigurare, surprizele din anul nou ce goneste sa isi faca intrarea. Am ceva asteptari, ceva dorinte, poate vor prinde viata cumva. O alta, ceva mai animata si colorata si incarcata de bun si frumos. Recunosc, una dintre marile surprize ale acestui an a fost regasirea profesorului doctor al sufletului meu, din anii de liceu, ah, ce bucurie, o fericire, nu alta! Faptul ca rezonam intr'atat, ma maguleste si uimeste, deopotriva. Ce femeie faina, ce suflet absolut minunat si rar si sensibil si nobil. O ador, i'am declarat suficient cat sa compensez toti anii astia in care ne'am ratacit pe caile vietii, zic eu. Ce balsam pentru sufletul meu sangerand imi este ea! Recunoscatoare providentei ca mai imi arunca din cand in cand, precum arunca pescarii navodul in ocean, cate o momeala cu aroma din sufletul meu. Bogda proste, Doamne - Doamne! A fost un an...caruia i'am supravietuit la ultima manevra de resuscitare. Inca respir, inca imi doresc, inca mai sper...ca noul an sa fie un pic mai ingaduitor si bland, daca nu e cu banat! Sau daca nu e cu putinta, macar sa fie supercalifragilisticespiralidosso, am zis! E timpul pentru ceva big!!! Ori, ori, sa nu ne incurcam cu jumatati de masura, chiar ar fi asa o risipa...de simtiri, ganduri, oameni, povesti!
Sa traim, ba, ca a muri nu e mare scofala!
Ultima zi din acest an...linistita, cu brad, cu muzica, cu copchiii plecati de acasa, pentru prima data toti 3. Doar eu si el, singuri ca doi porumbei...sau ca doi parinti mult prea obositi si incarcati de griji si dragoste exagerata...sau poate un cuplu ce incearca cu disperare sa reaprinda scanteia de demult. Un an plin, cum altfel ?! Cu de toate, fara exceptie. A avut si momente de agonie, si de extaz, si o despartire ca si semnată , promisiuni, lacrimi, oftat, razgandit, sperat iar. Si, sex, mama lui de sex, ca asta mereu ne'a resuscitat relatia de cuplu, implicit cea de mama si tata. Aceste zile fara copiii acasa, au fost mai ceva ca oxigenul atat de necesar propriei respirații. Cat egoism! Sau poate ca doar cu astfel de guri de oxigen, tocmai cand simteam ca suntem in coma emotionala, a venit si resuscitarea si implicit, salvarea noastra...sau poate e doar un preludiu a unei noi despartiri, definitive ?! Nu stiu si nici nu vreau sa ma gandesc la asa ganduri sumbre, in ultima zi din acest an. Astept cu nerabdare si totodata infrigurare, surprizele din anul nou ce goneste sa isi faca intrarea. Am ceva asteptari, ceva dorinte, poate vor prinde viata cumva. O alta, ceva mai animata si colorata si incarcata de bun si frumos. Recunosc, una dintre marile surprize ale acestui an a fost regasirea profesorului doctor al sufletului meu, din anii de liceu, ah, ce bucurie, o fericire, nu alta! Faptul ca rezonam intr'atat, ma maguleste si uimeste, deopotriva. Ce femeie faina, ce suflet absolut minunat si rar si sensibil si nobil. O ador, i'am declarat suficient cat sa compensez toti anii astia in care ne'am ratacit pe caile vietii, zic eu. Ce balsam pentru sufletul meu sangerand imi este ea! Recunoscatoare providentei ca mai imi arunca din cand in cand, precum arunca pescarii navodul in ocean, cate o momeala cu aroma din sufletul meu. Bogda proste, Doamne - Doamne! A fost un an...caruia i'am supravietuit la ultima manevra de resuscitare. Inca respir, inca imi doresc, inca mai sper...ca noul an sa fie un pic mai ingaduitor si bland, daca nu e cu banat! Sau daca nu e cu putinta, macar sa fie supercalifragilisticespiralidosso, am zis! E timpul pentru ceva big!!! Ori, ori, sa nu ne incurcam cu jumatati de masura, chiar ar fi asa o risipa...de simtiri, ganduri, oameni, povesti!
Sa traim, ba, ca a muri nu e mare scofala!
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere