17 ani de noi doi

Ieri, 24 Iulie 2006....azi, 24 Iulie 2023....17 ani de când ne-am cunoscut.

 Aveam 23 de ani, eu, abia ce susținusem examenul de Licență , pe 28 Iunie 2006.

El, avea 22 de ani, și lucra la Interex  Nord. A cochetat cu facultatea UPG  însă doar atât. 

Eu veneam dintr-o relație de 3 ani și 3 luni, el dintr-una de 5 ani. 

Ne cunoscuserăm de fapt, mai devreme, în biblioteca d-nei Elma, când încă încerca să salveze ce nu mai putea fi salvat din relația cu A care paradoxal, era pe atunci, o copilă foarte dragă mie și apropiată și nelipsită din biblioteca " mamei Dolores".

Situația a fost de așa natură ca ea să nu'l mai vrea, și eu să îl vreau, ea l'a aruncat, eu l'am luat. Gunoiul ei a fost comoara mea. Cine ar fi zis ?! 

Am avut chimie din prima clipă,  ochii ăia albaștri și vocea blândă și calmul lui sunt primele care mi'au atras atenția.  

Apoi, restul, toate au venit de la sine, ne-am aruncat amândoi în gol, fie ce o fi.

Am suferit amândoi decepții în dragoste, el mai mult decât mine, eu am scăpat ceva mai ieftin.

Așa că, plecând de la un pariu prostesc,  copilăresc, din partea lui, am ajuns să facem toate prostiile posibile, specifice vârstei și libertății pe care nu le'am făcut până atunci  niciunul dintre noi. 

După 6 luni de relație, am rămas însărcinată. Șoc  și groază! 

Ai lui mă adorau pe atunci, eram tot ce nu era fiul lor, deși ei au tot încercat să-i bage mințile în cap.

Ai mei, nu l'au plăcut de la început, bineînțeles, nu era fiu de intelectual cum era E. 

Însă, vestea sarcinii, ne'a pus pe toți pe pilot automat și printre împotriveli și bucurii, am făcut cununia civilă, când eram însărcinată în 5 luni.

O mascaradă bine împopoțonată, cum a fost toată viata noastră de cuplu pe mai departe, în ceea ce ii privește îndeosebi pe ai mei. Eticheta prima!

Totul s'a derulat rapid, a urmat cununia religioasă când Vivi avea un an fără 10 zile, pe care noi doi am acoperit'o din împrumutul făcut pe care îl plătim și azi. 

După nuntă, totul s'a dus pe apa sâmbetei, parcă am fost blestemați. 

Am avut accident de mașină, eu, am divorțat când Vivi avea 2 ani. 

8 luni de calvar, în care plecam dimineața și veneam seara, deoarece învoiala cu ai mei a fost că mă ajută să o cresc pe Vivi doar dacă mă angajez. Zis și făcut, am luat catedra de Română. Apoi m'am transferat pe cea de LB. Engleză. 

Între timp, am aflat că pensia alimentară o ridica prietenul cărăbuș și orice efort de a încerca a lui Costin de a se reapropia de fiica lui, de mine, și să respecte programul de vizită decis de judecător, era sortit eșecului pentru că mereu intervenea el, eu fiind la școală în timpul zilei. 

Intuiția a făcut ca într-o zi să îl sun să-l întreb de sănătate și eventual dacă dorește să ne întâlnim să își revadă fiica. Atunci, își dădea duhul bunica lui, a apucat să-i fie alături datorită telefonului meu. 

De atunci, am reluat legătura pe ascuns, și am încercat amândoi să refacem filmul despărțirii noastre: ai noștri,  adică, intrigile alor noștri. Ne-am lăsat influențați de părerea lor și am călcat în picioare relația noastră și acea chimie,  acel jurământ.  

Ne-am promis că nu vom mai permite să ne despartă nimeni vreodată, fie ei și părinții noștri. 

Așa se face că, de când au aflat că ne întâlnim iar, pentru copilul ce'l aveam împreună, au făcut și pe dracu'n patru să ne pună bețe în roată să nu ne împăcăm.  Lor le era bine când noi eram despărțiți și copilul era mărul discordiei dintre ei, bunicii. Însă noi doi nu mai contam, doar copilul, care cum să îl ia în weekenduri.

S'au aliat împotriva noastră cu tot ce au avut și putut. Când unii, când alții, când împreună, deodată. 

Orgoliul lor nemăsurat a explodat când l'am născut pe Victor. Eram în bătaia puștii, neavând un loc al nostru și depinzând de ei. 

Obsesia lor a căpătat conotații apocaliptice, trecând peste noi părinții copiilor noștri, și crezând cu tărie că ei sunt părinții lor, și nu bunicii. Noi eram doar de umplutură,  trofeele erau copiii noștri,  pe care ei se băteau ca chiorii. 

Am îndurat scandaluri, mizerii și comportamente abjecte din partea lor, ani la rând, până când ce e mult, e deja exagerat de mult și mai mult decât suficient, încât am fost forțați pentru sănătatea și siguranța familiei noastre, a  copiilor noștri să ne rupem de ei, cu totul, de tot, luându-le ce au iubit cel mai mult: trofeele cu care se mândreau peste tot, copiii noștri.

Așa se face că,  într-o seară de iarnă, ne-am strâns un troler și ăla împrumutat,  pc-ul, căruciorul și copiii și ne-am suit în tren cu destinația București, Gara de Nord. 

Asta după ce ne-am încrezut iar în ei și în promisiunile lor deșarte, a câta oară, că am pierdut șirul. 

Mereu am fost proștii familiei care au încercat să împace pe toată lumea însă lumea, adică ei, nu au încercat niciodată să ne împace pe noi doi, să ne reîntregim familia, să își țină orgoliile în frâu și să înțeleagă faptul că noi suntem  părinții copiilor noștri și nu ei, să fie înțelepți și să ne ajute atunci când noi o cerem și să nu intervină cu forța în familia noastră, în creșterea copiilor noștri. 

Dar până și proștii,  unii, se deșteaptă și se trezesc, mai greu, e drept, după ce am pătimit cât pentru o mie de vieți și toate păcatele lumii. 

 Chiar și asa, reminiscențe tot au mai rămas, săgeți tot au mai ajuns la noi, de atins tot ne-a mai atins veninul lor. 

Totul în viața asta se plătește, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, însă întotdeauna la momentul cel mai potrivit.

Așa se face că au început plățile, două morți,  trei, dacă o pun și pe a Lalei, situația prințisorului familiei Ionescu, care mai să îmi destrame iar familia mea, datul afară pe ușă a prietenului cărăbuș, definitiv. 

Se făcu curățenie și liniște, iar.

Este tot ce îmi doresc, liniște și sănătate, pentru noi doi și  copiii noștri. 

Să ne bucurăm de reușitele lor și de cum cresc, noi doi împreună, liberi, liniștiți, lângă ei.

Gura lumii nu o astupă decât pământul,  se spune. Adevărat. Însă o mai astupă și indiferența, și dezicerea de aceasta. Asta o duce incet și sigur către unde îi e locul, știe Dumnezeu mai bine unde.

Am crescut împreună cu copiii noștri, datorită copiilor noștri și împotriva lor, celor ce ne-au atacat și fugărit și manipulat atâta amar de vreme, doar pentru a își gâdila orgoliul nemărginit și scăpat de sub orice control și raționament. Trofee am fost noi, când am fost copii, trofee au fost copiii noștri. 

Am fost. Au fost.

Azi, la împlinirea a 17 ani de când ne-am cunoscut, după un divorț la activ, două cununii civile și două cununii religioase, și 3 copii cu ochii ca marea, pot afirma răspicat și cu mâna pe inimă că: nu am trăit degeaba, am luptat la propriu și la figurat pentru familia mea, cu disperare, până la epuizare, pentru a-mi salva căsnicia,  pentru a-mi salva copiii.

Putea fi mai bine ?! Posibil.

Putea fi mai rău? A fost.

Cum este acum ?! Perfect.

Îți mulțumesc, Doamne! 

Bărbate, ne-am descurcat ! De fiecare dată! Tot înainte, la încă 17 ani, cel puțin. 

Îți mulțumesc că-mi ești! Te iubesc! 

17 ani albaștri. 💙