Pace!

 Se spune că odată cu înaintarea în vârstă, devii mai înțelept. Poate unii da, alții însă clar, ba! 

Să fi trecut o viață și ceva de când tânjeam după zgomot și oameni împrejur. 

Azi, tânjesc după liniștea mea interioară, a familiei mele, a căminului meu și după pacea din lume, atât. 

Zgomotul și oamenii, fie ei apropiați sau mai îndepărtați, nu mai prezintă niciun fel de interes.

M'am lămurit de ceva timp care e treaba cu aceștia, am învățat să fac diferența între cantitate și calitate, slavă cerului.

Mai bine singur și anonim, decât popular și mințit, folosit. 

Nu aveam eu prea mulți prieteni apropiați, de suflet, mai mult cunoștințe,  însă erau câțiva. Acum, îmi este mai mult decât destulă plecarea lor din varii motive.

Nu mai îmi cere sufletul prezența lor, s'a învățat singur. Prea m'am amăgit atâta amar de vreme!

Cumetrii, doar din complezență, departe de mine acest compromis.

Au trecut acele timpuri. Sunt mult prea bătrână.

Nu mai accept pe nimeni prin preajmă ce 'mi poartă sâmbete și (alte) interese.

Sunt la regim, de ipocrizii și alte asemenea prostii, am o vârstă, e musai să mă îngrijesc pe cine las pe lângă mine să mă vadă îmbătrânind, frumos și demn, și nu senil, precum o fac alții. 

Lumea este în derivă, oamenii cad pe rând în gol, sufletele mor de dor, de lipsuri, de boli.

Eu vreau să mai trăiesc, în bula mea de oxigen, să mă rup de tot ce nu'mi priește și mă nefericește. 

Sunt mamă! Sunt soție! Și abia apoi, sunt femeie și o ființă umană. 

Nu am voie și nu vreau să fiu altcumva decât vie! ( și nu viță de vie- alții sunt vite și boi, de felul lor). 

Am ajuns la vârsta când vreau să mă bucur de liniștea din interiorul familiei, de singurătatea mea, să visez cu ochii deschiși și să nu mă mai doară, să îmbrățișez crucea ce mi'a fost dată să o port și să o port cu capul sus, fără temeri și rușini.

Puteam poate să realizez mai multe în viața mea, și eu  aveam vise, dorințe....însă socoteala de acasă nu s'a pupat cu a din târg, neam.

Poate că nu e nici chiar de colo, să fii în pantofii mei. Să ai un destin anume ales. 

Fără să îl fi cerut, în mod conștient.

Așa că, am primit ce mi s'a dat și m'am (tot) dus. 

Cu Dumnezeu înainte! ( și pe mai departe)

O pot duce! ( crucea)

E bine! ( acum)

Mulțumesc! 

Pace! ( în inimă,  în gânduri, în lume)