De ziua carabusului din pamant

 Azi ar fi implinit 82 de ani, carabusul povestii mele. 81 i'a implinit in azil, asadar, nu cred ca a stiut ca este ziua lui. Ma rog, nici pe mine nu ma mai recunostea, nici pe copii, nici macar numele nu ni'l mai stia.

Tin minte perfect ca m'a sunat la o zi dupa ce a implinit 80, sa imi reproseze/ reaminteasca ca nu l'am sunat sa'i urez. Asta se intampla in perioada in care a inceput sfarsitul lui si in care ma cauta disperat, si vizita neanuntat. In care era vizibil schimbat, in care avea pierderi de memorie, de echilibru, dispozitie. A fost perioada in care l'am luat la mine la Bucuresti si i'am facut toate investigatiile medicale posibile, la o clinica privata. Pe timpul,nervii si banii mei, o mare parte dintre analize. A fost momentul cand am realizat ca va fi din ce in ce mai rau, nu mai bine, nu stabil.

Si totusi, mi'am luat aceasta raspundere, de buna voie, in teorie, si fortata de imprejurari si situatia lui medicala precara si faptul ca locuia singur la Ploiesti si numai avea nicio femeie care sa ii poarte de grija, cea care a avut grija lui cativa ani dupa moartea Danielei, a fugit pana la urma, mancand pamantul, realizand ce ar fi asteptat'o daca mai ramanea, caci semnele incepusera deja sa apara.

Asadar, inceputul sfarsitului lui a fost , se pare, acum realizez abia, si renasterea mea, ca femeie, ca mama singura. Reintoarcerea acasa, la radacini.

A fost nevoie doar de ceva timp , ca lucrurile sa se aseze cum nici nu se putea mai bine si mai firesc. Un an, mai exact, atat a mai trait, pentru ca eu sa ma pot intoarce acasa, in sfarsit, in casa unde a inceput povestea mea, de fapt.

Am luat cea mai buna decizie sa il internez intr'un azil privat, a avut parte de ingrijire specializata,pe care eu,nu as fi putut sa i'o acord. 

Din pacate, starea lui s'a degradat rapid, dupa ce a fost operat la sold, in urma cazaturii din baie. 

Cand am fost la spital, nu m'a recunoscut imediat,ci dupa ce am vorbit putin. Era atat de slabit! M'a impresionat teribil sa il vad in acea stare, recunosc, nu m'as fi asteptat.

Iar dupa ce l'au externat si s'a intors inapoi la azil, a mai durat o luna si s'a stins.

Vorbeam cu el pe camera dela telefon, uneori, in rarele momente cand era lucid, imi spunea ca ii este dor de mine, de copii. 

Apoi, nu a mai mancat, vorbit. Doar gemea.

Sambata am vorbit cu el ,adica, cu asistenta, ca el doar gemea, si avea privirea pierduta, ochii tulburi. Asa cum ii avea tataita,inainte sa se stinga, imi amintesc perfect. 

Iar luni dis de dimineata primesc telefonul cu pricina in care mi se spune ca am 2 h la dispozitie sa ajung cu un medic legist constatator si sa ii ridic cadavrul. 

Intre timp, eu ma mutasem la Ploiesti. 

Marele noroc a fost ca, era in sufragerie, barbatul care mi'a mancat 19 ani din viata, dormea pe canapea, pentru ca separarea sa fie ceva mai lina, copiii tot intrebau de tatal lor, si el tot spera ca e doar o criza de moment si se va muta si el cu noi si vom fi iar o familie fericita. S'a mutat, dar la tatal lui.

Au trecut 2 ani aproape de atunci si 1 de cand s'a dus carabusul in pamant.

Iar eu nu pot sa cred ca am lacrimat scriind aceste randuri, incredibil.

Ce surprize iti poate rezerva, uneori,viata, si ce sfarsit pot avea unii dintre noi. 

Dumnezeu sa te ierte, tata! 

Multumesc, Doamne, ca mi'ai dat putere sa supravietuiesc acestor experiente de viata si provocari! 

Recunoscatoare pentru toate darurile tale! 

Pentru linistea mea interioara si pentru intoarcerea acasa. 

Te rog, iarta'mi orice pacat si ai grija de copiii mei si de mine, si pe mai departe!

Faca'se voia Ta!