Castelul de nisip

 Este al doilea an, a doua vara in care eu nu vad marea alaturi si impreuna cu copiii mei, toti. 

A avut grija nefericitu' sa imi fure si aceasta fericire.

Era momentul cel mai asteptat din an, dupa Craciun. 

Sa culeg scoici de pe malul marii, sa umblu cu talpile goale prin apa, la tarm. Sa ascult valurile noaptea, cum se sparg de tarm sub clar de luna. 

Am fost de cand ma stiu la mare. Cu ai mei. Era fericirea mea suprema. Apoi cu copiii mei. Este fericirea lor suprema. 

Azi, am din nou un atac de panica. Ca si anul trecut. Anul trecut a fost unul destul de grav. Anul asta sper sa il trec mai bine. 

Sunt singura cuc, chiar nu am incotro! Va trebui sa ma descurc de una singura, asa cum a trebuit sa o fac si acum doi ani cand am ales sa ma intorc acasa si sa o iau de la zero, ca mama singura.

Fericirea unora, uneori, se poate construi pe nefericirea altora. Precum castelele de nisip de la mal. Care se darama cu fiecare val.

Podul de piatra s'a daramat, a venit apa si l'a luat.

Asa si casnicia mea s'a destramat, asa si familia mea, asa si viata mea toata.

Toate s'au preschimbat in nisip. Si doruri, si dureri, si vise, si iubiri. A venit valul si le'a sters. 

Insa dorul si durerea tot reapar la mal, dupa fiecare val.

Acum mai puternic ca niciodata. 

Este furtuna pe marea din sufletul meu. Este furie. Este durere. Este dezamagire. Este dezlantuita, in sfarsit.

Si nu stiu cum s'o imblanzesc. Nu stiu daca mai pot, daca mai vreau. 

Nu m'am simtit atat de rau si de singura pana acum. Si rau mi'a tot fost in ultima perioada. Fizic.

De vulnerabila.

De inutila.

De goala pe interior.

De neiubita.

De nedorita.

Am cosmaruri si ganduri negre.

Nu mai stiu sa ma rog, cred. Desi o fac neincetat.

M'am pierdut.

Si nu stiu cum sa fac, ce sa fac, ca sa ma regasesc.

Te rog, Doamne, nu ma lasa singura, ajuta'ma sa imi regasesc calea si rostul.

Iti multumesc! 

Faca'se voia Ta!

Amin!