Ziua femeii, a mamei...pământ!
Cand a murit Ama, singura mama pe care am avut-o, am descoperit printre lucrurile ei, scrisorile și felicitările ce i le-am scris dea lungul anilor, de 8 Martie. Le'a păstrat cu sfințenie, mai ceva ca pe o icoană. Acum, le-am preluat eu, și îmi sunt rugăciune. Nu cred ca am stiut cu adevărat ce simbolizează aceasta sarbatoare, decât când nu am mai avut cui scrie. Mamaita, nu mai e. Mama, nu mai e. Am rămas cu gânduri și rânduri nerostite. Si ma minunez de hieroglifele si mazgalelile așternute cu atâta grija si iubire. Azi, sunt mama la randu'mi. De ceva ani, au început și copchiii mei să mazgaleasca niscaiva urări. Picasso, nu alta! De nedescris sentimentul ce ma cuprinde când le primesc și citesc. Savuroase! Însă, stiu ca, sunt atât de naivi și de puri în trăirile lor, încât ma doare. Mama pe acest pământ are o cu totul altă menire și însemnătate. Una aproape de divin! Cele care aleg să fie mame. Ca sunt și femei ce nu aleg calea nașterii și a creșterii și dedicarii. Sau doar pe cea a nașterii. Soarta a făcut ca eu sa fiu un copil abandonat, de mama biologică. Si sora mea , la fel. A ales , pentru ca asa au fost vremurile și presiunile de atunci, sa creasca doar băieții, era mai practic. Pe noi ne-a lăsat, care pe unde am ajuns, despartite, și crescute care de cine s'a putut și vrut. Cinci suflete împrăștiate în 3 colțuri de lume. Fratii, intr'un loc, cu ea, și noi fetele, în cate un loc. Eu, la casa de copii. Sora mea, în familia tatălui biologic, cu noua soție pe post de mama vitregă. Un adevarat supliciu, aveam să aflu 15 ani mai târziu, când aceeași soartă care ne-a despărțit, ne-a readus impreuna, când eu am implinit 18 ani. Cadoul meu de majorat a fost regăsirea surorii , a fraților și...a ei, a mamei mele , noastre biologice. Mi s-a spus că îi seman , izbitor. Doamne, fa să nu! Eu nu as putea vreodată să îmi abandonez copiii, să îi despart și sa ii împrăștii in diferite colțuri de lume! Poate doar daca imi pierd mintile, dar cred ca nici macar atunci, prin cate am trecut eu pentru a îi avea! Facand comparatie cu ce simte sora mea pentru ea, doar ura și dispreț, și cu fratii, compasiune și resemnare, realizez ca eu inca nu stiu ce simt. Inițial, am simtit si eu compasiune, nu am condamnat'o, pentru ca nu stiam exact imprejurarile in care a luat decizia de a ne abandona. Apoi, cunoscand'o, și ascultandu'i partea ei de poveste, am rămas și mai confuză decât eram înainte. O femeie simpla, fără carte, de la tara, fără posibilități materiale și intelectuale. Asta, pot intelege. Ceea ce nu inteleg, nici după moartea ei, este cum a lăsat-o sufletul să ne abandoneze și sa ii ia cu ea doar pe băieți. Poate ca a avut remușcări, poate ca viata i'a dat mai mult decât a putut duce. Despre morti, numai de bine. Si cand era in viata, și eram in fata ei, nu m'a ținut sufletul să o acuz , nici macar indirect, aluziv. Spre deosebire de sora mea. M-am bucurat ca am aflat cine e femeia care mi-a dat viata. Ca am intalnit'o, îmbrățișat'o. Ca am vorbit. Era mândră de cum am ajuns. De ar stii ea, cu ce pret am ajuns cine sunt astăzi, poate ca s-ar răsuci in mormânt! Poate s'ar ridica și mi-ar spune ca ma iubeste, ca m'a abandonat din prea multa iubire. Ca sa imi fie bine, să am un rost in lume! Poate ca si ea a plătit prețul suprem, atât cât a fost ea în stare să conștientizeze. Ironia sorții face ca, și mama adoptivă , să mă fi abandonat, firea fiindu'i prea firavă pentru a ma apara de capcaunul din poveste. A încercat. Nu a putut, nu a avut forța necesară. A renunțat. A cedat. De tot. Ca si mama biologică. Si, din două mame, azi, nu mai am nici una. Amândouă, sunt oale și ulcele. Ce ma frapează este următorul fapt: când a murit Mica, nu am stiut ce sa simt. Cand a murit Ama, mi-a luat cu ea o parte din mine, din suflet, din gânduri. Moartea ei încă mă doare. Cea a Micai, nu, pentru ca nu am simtit nimic. Ea este doar o rădăcină , pe când Ama este copacul întreg. Care s'a preschimbat in pământ. Rădăcina ma infurie, pământul, ma doare. Voi pleca cu acestea in propriu'mi mormânt.
Si, totuși, azi, sunt mama! Am trecut prin foc și pară pentru familia ce o dețin. Vremurile sunt altele , insa chiar si asa, eu nu ma vad capabila sa imi abandonez copiii, nu recunosc gena din care ma trag. De cand am devenit mama, doar asta sunt! Femeie, am fost doar prin prisma procrearii. Sunt un suflet de mama! O mama care nu își abandonează copiii, oricâte greseli ar face. Ei, sau eu. Sunt aleasă! Multumesc cerului pentru aceasta revansa a destinului. Imi duc crucea, cu capul sus, demn și cât mai frumos cu putință. Dacă El crede că pot, inseamna ca chiar pot.
Mica, Dumnezeu sa te ierte!
Ama, Dumnezeu sa te odihnească!
La multi ani, în veșnicie!
Iuliana, hai ca poti!
Cand a murit Ama, singura mama pe care am avut-o, am descoperit printre lucrurile ei, scrisorile și felicitările ce i le-am scris dea lungul anilor, de 8 Martie. Le'a păstrat cu sfințenie, mai ceva ca pe o icoană. Acum, le-am preluat eu, și îmi sunt rugăciune. Nu cred ca am stiut cu adevărat ce simbolizează aceasta sarbatoare, decât când nu am mai avut cui scrie. Mamaita, nu mai e. Mama, nu mai e. Am rămas cu gânduri și rânduri nerostite. Si ma minunez de hieroglifele si mazgalelile așternute cu atâta grija si iubire. Azi, sunt mama la randu'mi. De ceva ani, au început și copchiii mei să mazgaleasca niscaiva urări. Picasso, nu alta! De nedescris sentimentul ce ma cuprinde când le primesc și citesc. Savuroase! Însă, stiu ca, sunt atât de naivi și de puri în trăirile lor, încât ma doare. Mama pe acest pământ are o cu totul altă menire și însemnătate. Una aproape de divin! Cele care aleg să fie mame. Ca sunt și femei ce nu aleg calea nașterii și a creșterii și dedicarii. Sau doar pe cea a nașterii. Soarta a făcut ca eu sa fiu un copil abandonat, de mama biologică. Si sora mea , la fel. A ales , pentru ca asa au fost vremurile și presiunile de atunci, sa creasca doar băieții, era mai practic. Pe noi ne-a lăsat, care pe unde am ajuns, despartite, și crescute care de cine s'a putut și vrut. Cinci suflete împrăștiate în 3 colțuri de lume. Fratii, intr'un loc, cu ea, și noi fetele, în cate un loc. Eu, la casa de copii. Sora mea, în familia tatălui biologic, cu noua soție pe post de mama vitregă. Un adevarat supliciu, aveam să aflu 15 ani mai târziu, când aceeași soartă care ne-a despărțit, ne-a readus impreuna, când eu am implinit 18 ani. Cadoul meu de majorat a fost regăsirea surorii , a fraților și...a ei, a mamei mele , noastre biologice. Mi s-a spus că îi seman , izbitor. Doamne, fa să nu! Eu nu as putea vreodată să îmi abandonez copiii, să îi despart și sa ii împrăștii in diferite colțuri de lume! Poate doar daca imi pierd mintile, dar cred ca nici macar atunci, prin cate am trecut eu pentru a îi avea! Facand comparatie cu ce simte sora mea pentru ea, doar ura și dispreț, și cu fratii, compasiune și resemnare, realizez ca eu inca nu stiu ce simt. Inițial, am simtit si eu compasiune, nu am condamnat'o, pentru ca nu stiam exact imprejurarile in care a luat decizia de a ne abandona. Apoi, cunoscand'o, și ascultandu'i partea ei de poveste, am rămas și mai confuză decât eram înainte. O femeie simpla, fără carte, de la tara, fără posibilități materiale și intelectuale. Asta, pot intelege. Ceea ce nu inteleg, nici după moartea ei, este cum a lăsat-o sufletul să ne abandoneze și sa ii ia cu ea doar pe băieți. Poate ca a avut remușcări, poate ca viata i'a dat mai mult decât a putut duce. Despre morti, numai de bine. Si cand era in viata, și eram in fata ei, nu m'a ținut sufletul să o acuz , nici macar indirect, aluziv. Spre deosebire de sora mea. M-am bucurat ca am aflat cine e femeia care mi-a dat viata. Ca am intalnit'o, îmbrățișat'o. Ca am vorbit. Era mândră de cum am ajuns. De ar stii ea, cu ce pret am ajuns cine sunt astăzi, poate ca s-ar răsuci in mormânt! Poate s'ar ridica și mi-ar spune ca ma iubeste, ca m'a abandonat din prea multa iubire. Ca sa imi fie bine, să am un rost in lume! Poate ca si ea a plătit prețul suprem, atât cât a fost ea în stare să conștientizeze. Ironia sorții face ca, și mama adoptivă , să mă fi abandonat, firea fiindu'i prea firavă pentru a ma apara de capcaunul din poveste. A încercat. Nu a putut, nu a avut forța necesară. A renunțat. A cedat. De tot. Ca si mama biologică. Si, din două mame, azi, nu mai am nici una. Amândouă, sunt oale și ulcele. Ce ma frapează este următorul fapt: când a murit Mica, nu am stiut ce sa simt. Cand a murit Ama, mi-a luat cu ea o parte din mine, din suflet, din gânduri. Moartea ei încă mă doare. Cea a Micai, nu, pentru ca nu am simtit nimic. Ea este doar o rădăcină , pe când Ama este copacul întreg. Care s'a preschimbat in pământ. Rădăcina ma infurie, pământul, ma doare. Voi pleca cu acestea in propriu'mi mormânt.
Si, totuși, azi, sunt mama! Am trecut prin foc și pară pentru familia ce o dețin. Vremurile sunt altele , insa chiar si asa, eu nu ma vad capabila sa imi abandonez copiii, nu recunosc gena din care ma trag. De cand am devenit mama, doar asta sunt! Femeie, am fost doar prin prisma procrearii. Sunt un suflet de mama! O mama care nu își abandonează copiii, oricâte greseli ar face. Ei, sau eu. Sunt aleasă! Multumesc cerului pentru aceasta revansa a destinului. Imi duc crucea, cu capul sus, demn și cât mai frumos cu putință. Dacă El crede că pot, inseamna ca chiar pot.
Mica, Dumnezeu sa te ierte!
Ama, Dumnezeu sa te odihnească!
La multi ani, în veșnicie!
Iuliana, hai ca poti!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
hallo! iaca viu si cu un blog.k sa pot egzist si eu:)