Redobandirea liberatatii de...sotie, femeie, om!!!
Asadar, mai nou, de cand am prea mult timp liber in agenda de lucru , prin natura contractului cel nou, si nu de buna voie, am parte si de terapie, cea de care am fugit o viata. Terapie ce consta in discutii libere, intr-o mansarda, cu oameni ce au povesti de viata cu mult mai tulburatoare decat a mea. O blondina ce nu are experienta cati ani am eu de cand am luat permisul auto, specialist ce-i drept, in domeniul ei de activitate, care se intrepatrunde cu noua mea calitate de asistent personal al tigrului meu, purtator al sindomului down, ce a renuntat la teorie, pentru a ne consilia pe noi, parintii sau apartinatorii celor pe care ii avem in grija. Sedinte de psihologie gratuite, decontate de directie. Subiecte actuale, din viata fiecruia dintre noi, prezenti in acea mansarda, intima si cocheta. Situatii fel si fel, unele mai grele decat altele.Oameni unul si unul, ofiliti si palizi si obositi, extenuati, de crucea ce si-o poarta, mai vizibil sau mai discret. Reticenti si retrasi initial, pana sa ne incalzim sufletele si mintea. Se doreste o descarcare totala de trairi si emotii, ce au fost bine tainute si pitite, de fiecare dintre noi, cum s-a priceput mai bine. Pe masura ce blondina ne povesteste diverse experiente in lucrul cu copiii cu dizabilittti, dar si cu adultii, atmosfera se mai destinde si parca prindem curaj sa iesim din zona de confort si din carapacea cea de toate zilele. Ne dam jos unele dintre masti, pe care le purtam, ca vrem sau pe nesimtite, in traiul cotidian si incepem sa povestim, sa participam la discutii, sa ne implicam si sa devenim parte din subiect. Viata a facut farse indiferent de culoarea pielii, de credinte, de studii, de rang. Unii au acceptat sa joace dupa cum le-a cantat, altii inca lucreaza la asta. Unii mai tacuti, altii mai vocali. Unii au prins curaj sa se dezlantuie, ca la terapie, sa se descarce, sa planga, sa se simta in sfarsit intelesi de cineva. Eu insa, nu am putut sa ma deschid, am empatizat, am plans, am vorbit insa nu ceea ce am ascuns in interior si cum am resimtit eu tot acest tavalug al acestui sindrom si traiul cu aceasta conditie aparte. Am schitat doar cateva patanii, si atat, nimic profund si de netrecut peste. O chestie care a spus-o blondina, si care parca m-a lasat asa nitelus pe ganduri, a fost ca ' Noi, adica EU, SUNT CEA MAI IMPORTANTA PERSOANA DIN VIATA MEA, NU COPIII, NU BARBATUL, SAU PARINTII, CI EUUUUU'. De curand, mai exact, de cand a inceput Violeta gradinita, am inceput, mai mult ca oricand, sa constientizez ca da, EU SUNT CEA MAI IMPORTANTA PERSOANA DIN VIATA MEA. Asta doar dupa ce, toti copiii sunt fiecare la locul si activitatle lui, sanatosi si bine, stabilizati.Ca numai pipotica mea si cel de sus stiu, si barbate-miu, prin cate am trecut ca acum, azi, sa fie toti trei sanatosi si bine. Mi-am propus sa nu ma mai simt vinovata ca ei au activitatile lor , jobul lor, scoala si gradinita, si, eu, in sfarsit, dupa 4 ani parca infiniti, timp liber!Timp in care sa reinvat sa stau eu cu mine, si cu barbate-miu, sa reinvat ca si eu am nevoi, pofte, dorinte, vise de atins, si ca, e timpul sa reincep sa ma mai gandesc si la mine, ca si eu contez, adica, EUUU CONTEZ! sa reincep sa ma redescopar, ca om, ca femeie, ca sotie. sa imi reactivez simturile si trairile si gandurilec ce le-am pus pe pauza in tot acest timp, cat am fost doar mama si el fugitivo, si sotie. Nu cred ca aveam nevoie de o asa terapie, obligat fortat, sau aveam, dar refuzam sa vad asta ?! Nu stiu de ce nu ma simt deloc confortabil, cu psihologi prin preajma.Am ales sa ma vindec, atat cat m-am priceput, citind si scriind. Iar acum ca a trebuit sa dau nas in nas cu un terapeut, ma simt asa, nu stiu cum sa zic, ciudat! Recunosc insa ca, nu e prea agresiva, nu intra cu bocancii in sufletul si mintea ta, ci, cu binisorul, cu manusi, cum s-ar spune. O salveaza faptul ca, are un anume sarm, deloc de neglijat, cu toate ca, e teribil de tanara. Si, e meticuloasa in facutul temelor. Frumos, asa ma gandesc ca trebuie sa se prezinte un specialist care se respecta pe el si pe pacinetul lui, deopotriva. Dusul asta la terapie, mi-a deschis apetitul penru o si mai profunda aprofundare despre mine si sufletul si mintea mea. Ma fascineaza ce poti afla doar din povesti si experiente impartasite.Natura umana inca mai poate, inca mai vrea, inca mai e dornica de empatie si compasiune, daca i se si ofera ocazia. Intr-un grup mic de suport, dar viu, care simte si gandeste aproape la unison, cat tine terapia. Interesanta descoperire. Si inca nu ne-am contopit in trairi. Dar nu simt ca as putea sa o fac, nu inca. Mai e loc de tagada . Nu sunt pregatita sa ma dezbrac de haina grea pe care o port pe umeri, de 8 ani incoace, cel putin. Nu sunt pregatita sa arat inca litera ce o am scrijelita in inima, precum personajul principal feminin din Litera Stacojie a lui Nathaniel Howthorne. Am reprimat cat am putut , orice sentiment de disperare si neacceptare. Am innebunit, mi-am revenit, m-am certat cu toti zeii si sfintii pamantului si cosmosului, m-am impacat cu ei , revenind la sentimente mai bune. Am rezistat cu stoicism depresiei ce ma acapara cu totul. Mi-am impus sa nu cedez lupta , indiferent de obstacole si necunoscutele aparute in cale. Singura, fara consiliere specializata. Acum, aceasta terapie colectiva, vine sa confirme faptul ca am intuit cat de cat, cum sa ies invingatoare din aceasta lupta parsiva. Deci, inca nu am innebunit de tot, inca mai pot duce. Si o duc chiar bine!
Asadar, se cere o partida ...sexul, s-a dovedit stiintific ca, poate tine loc de terapie!
Iar sexul cu barbate-miu, slava cerului, e o terapie in sine!
Asadar, mai nou, de cand am prea mult timp liber in agenda de lucru , prin natura contractului cel nou, si nu de buna voie, am parte si de terapie, cea de care am fugit o viata. Terapie ce consta in discutii libere, intr-o mansarda, cu oameni ce au povesti de viata cu mult mai tulburatoare decat a mea. O blondina ce nu are experienta cati ani am eu de cand am luat permisul auto, specialist ce-i drept, in domeniul ei de activitate, care se intrepatrunde cu noua mea calitate de asistent personal al tigrului meu, purtator al sindomului down, ce a renuntat la teorie, pentru a ne consilia pe noi, parintii sau apartinatorii celor pe care ii avem in grija. Sedinte de psihologie gratuite, decontate de directie. Subiecte actuale, din viata fiecruia dintre noi, prezenti in acea mansarda, intima si cocheta. Situatii fel si fel, unele mai grele decat altele.Oameni unul si unul, ofiliti si palizi si obositi, extenuati, de crucea ce si-o poarta, mai vizibil sau mai discret. Reticenti si retrasi initial, pana sa ne incalzim sufletele si mintea. Se doreste o descarcare totala de trairi si emotii, ce au fost bine tainute si pitite, de fiecare dintre noi, cum s-a priceput mai bine. Pe masura ce blondina ne povesteste diverse experiente in lucrul cu copiii cu dizabilittti, dar si cu adultii, atmosfera se mai destinde si parca prindem curaj sa iesim din zona de confort si din carapacea cea de toate zilele. Ne dam jos unele dintre masti, pe care le purtam, ca vrem sau pe nesimtite, in traiul cotidian si incepem sa povestim, sa participam la discutii, sa ne implicam si sa devenim parte din subiect. Viata a facut farse indiferent de culoarea pielii, de credinte, de studii, de rang. Unii au acceptat sa joace dupa cum le-a cantat, altii inca lucreaza la asta. Unii mai tacuti, altii mai vocali. Unii au prins curaj sa se dezlantuie, ca la terapie, sa se descarce, sa planga, sa se simta in sfarsit intelesi de cineva. Eu insa, nu am putut sa ma deschid, am empatizat, am plans, am vorbit insa nu ceea ce am ascuns in interior si cum am resimtit eu tot acest tavalug al acestui sindrom si traiul cu aceasta conditie aparte. Am schitat doar cateva patanii, si atat, nimic profund si de netrecut peste. O chestie care a spus-o blondina, si care parca m-a lasat asa nitelus pe ganduri, a fost ca ' Noi, adica EU, SUNT CEA MAI IMPORTANTA PERSOANA DIN VIATA MEA, NU COPIII, NU BARBATUL, SAU PARINTII, CI EUUUUU'. De curand, mai exact, de cand a inceput Violeta gradinita, am inceput, mai mult ca oricand, sa constientizez ca da, EU SUNT CEA MAI IMPORTANTA PERSOANA DIN VIATA MEA. Asta doar dupa ce, toti copiii sunt fiecare la locul si activitatle lui, sanatosi si bine, stabilizati.Ca numai pipotica mea si cel de sus stiu, si barbate-miu, prin cate am trecut ca acum, azi, sa fie toti trei sanatosi si bine. Mi-am propus sa nu ma mai simt vinovata ca ei au activitatile lor , jobul lor, scoala si gradinita, si, eu, in sfarsit, dupa 4 ani parca infiniti, timp liber!Timp in care sa reinvat sa stau eu cu mine, si cu barbate-miu, sa reinvat ca si eu am nevoi, pofte, dorinte, vise de atins, si ca, e timpul sa reincep sa ma mai gandesc si la mine, ca si eu contez, adica, EUUU CONTEZ! sa reincep sa ma redescopar, ca om, ca femeie, ca sotie. sa imi reactivez simturile si trairile si gandurilec ce le-am pus pe pauza in tot acest timp, cat am fost doar mama si el fugitivo, si sotie. Nu cred ca aveam nevoie de o asa terapie, obligat fortat, sau aveam, dar refuzam sa vad asta ?! Nu stiu de ce nu ma simt deloc confortabil, cu psihologi prin preajma.Am ales sa ma vindec, atat cat m-am priceput, citind si scriind. Iar acum ca a trebuit sa dau nas in nas cu un terapeut, ma simt asa, nu stiu cum sa zic, ciudat! Recunosc insa ca, nu e prea agresiva, nu intra cu bocancii in sufletul si mintea ta, ci, cu binisorul, cu manusi, cum s-ar spune. O salveaza faptul ca, are un anume sarm, deloc de neglijat, cu toate ca, e teribil de tanara. Si, e meticuloasa in facutul temelor. Frumos, asa ma gandesc ca trebuie sa se prezinte un specialist care se respecta pe el si pe pacinetul lui, deopotriva. Dusul asta la terapie, mi-a deschis apetitul penru o si mai profunda aprofundare despre mine si sufletul si mintea mea. Ma fascineaza ce poti afla doar din povesti si experiente impartasite.Natura umana inca mai poate, inca mai vrea, inca mai e dornica de empatie si compasiune, daca i se si ofera ocazia. Intr-un grup mic de suport, dar viu, care simte si gandeste aproape la unison, cat tine terapia. Interesanta descoperire. Si inca nu ne-am contopit in trairi. Dar nu simt ca as putea sa o fac, nu inca. Mai e loc de tagada . Nu sunt pregatita sa ma dezbrac de haina grea pe care o port pe umeri, de 8 ani incoace, cel putin. Nu sunt pregatita sa arat inca litera ce o am scrijelita in inima, precum personajul principal feminin din Litera Stacojie a lui Nathaniel Howthorne. Am reprimat cat am putut , orice sentiment de disperare si neacceptare. Am innebunit, mi-am revenit, m-am certat cu toti zeii si sfintii pamantului si cosmosului, m-am impacat cu ei , revenind la sentimente mai bune. Am rezistat cu stoicism depresiei ce ma acapara cu totul. Mi-am impus sa nu cedez lupta , indiferent de obstacole si necunoscutele aparute in cale. Singura, fara consiliere specializata. Acum, aceasta terapie colectiva, vine sa confirme faptul ca am intuit cat de cat, cum sa ies invingatoare din aceasta lupta parsiva. Deci, inca nu am innebunit de tot, inca mai pot duce. Si o duc chiar bine!
Asadar, se cere o partida ...sexul, s-a dovedit stiintific ca, poate tine loc de terapie!
Iar sexul cu barbate-miu, slava cerului, e o terapie in sine!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
hallo! iaca viu si cu un blog.k sa pot egzist si eu:)